Pandemie. Pandeție

Admir fascinat cele două Românii: cea de la tv și din comunicatele oficiale și România miserupistă. Dacă sirenele antiaeriene ar urla și bombardierele ar vărsa iadul peste oraș, a doua Românie ar spune: ete, ce să spun, cad bombe în Militari. Mi se rupe, eu stau în Berceni.
De la prima oră, legiuni de bătrâni cutreieră orașul, fără măști, fără mănuși, fără gânduri. Sunt ăia care vin în spatele tău în magazin și se apleacă peste tine să ia o franzelă, s-o pună la loc și să ia alta. M-am dus să iau mâncare de câini, de la un magazin de bricolaj, mi-am pus mănuși iar o cocoană m-a abordat de la 67 de centimetri: ”lucrați aici”? Cred c-o să păstrez masca și după pandemie.
Mai sunt și românii în pulover cu burtă și geacă de piele neagră, cu căciula țuguiată pe vârful capului, trăgând câte-o flegmă sănătoasă, stau la ”ia-mă, nene” sau te împing să urci mai repede în microbuz. Duamne cu păr roșcat închis, tuns scurt, model 87, trag de mână câte-un copil fără măscuță și fără vină, printre rafturile cu dulciuri, cu îndemnuri de parenting, gen: ”taci, că-ți lipesc una!”
Un tataie, târându-și un picior, pliază cu o lovitură scurtă de cot o oglindă de mașină prea aproape de augusta lui prezență pe trotuar. Muncitorii de la salubritate ridică praful cu mături de nuiele, aproape de mijlocul străzii, departe de rigolă. N-au nici măști de praf, nici medicale. Au în schimb o încredere oarbă în culoarea portocalie a vestei, care precis o să-i salveze de mașinile care fac slalom în viteză printre ei.
Un picamer sparge asfaltul și liniștea, netulburat, în nebuloasa rutieră din intersecția Răzoare. Mască sau căști antifonice? Glumești. Ce e mai proaspăt decât aerul ”de munte” din București. Aer de munte cu suspensii de moloz.
De altfel e momentul ideal pentru tot românul cârpaci să-și scoată bormașina și să facă pereții șvaițer. De partea cealaltă sunt doar niște amărâți care stau claie peste grămadă în izolare, cu cățel și purcel. Îi apucă pandalia-pandemia.
În ”No country for old men”(Gizăs, ce nume potrivit!), Javier Bardem e un psihopat care cară o butelie de oxigen cu care-și asomează prin vizor victimele. Uneori îmi doresc să știu locul precis în care se dă cu bormașina.
Între timp la televizor curge obsedant, pe juma de ecran la Digi, o imagine însângerată cu COVID-ul, ca un buzdugan văzut la microscop. Arată ca navele alea extraterestre din Războiul Lumilor, cu Tom Cruise în unul din rolurile lui proaste, în care nu-și clintește trăsăturile. Printre covizi apare și figura lui Prelipceanu, desprinsă din Planeta Maimuțelor, în nenumărate generice ale nenumăratelor lui emisiuni. Ce mișto e să te înfieze Tzesari!
Schimb pe Netflix la Sherlock Holmes, serialul. Are un umor sec, englezesc, de Johnson care și-a izolat țara cu totul, înainte de pandemie. Pe stradă urlă după fer o investitoare indestructibilă la viruși, întoarsă din Străinezia după ce a stat în poziție de ”yoga-cu-păhărel” până s-a golit Champs-ul.
Americanii și chinezii se acuză reciproc de apariția virusului. Ce proști! Păi știu eu cine l-a confecționat în labo, nene! Semnătura e chiar în numele creaturii: ”vi-rușii” !

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*